Să lăsăm ungurii în pace, să lăsăm muia pentru dormitoare, să, să, să...Dar, hai că tot noi suntem, ce mama dracului. Cu bune, cu rele, tot noi suntem. Nu o să ne schimbăm niciodată, doar vom fi tot mai uniţi, se vede asta.

Aceleaşi feţe, aceleaşi glasuri ale prietenilor mei nebuni. De voi nu mai am ce zice, pentru că mereu zic: Respect vouă, adevăraţilor ”U”-işti! Numiţi-ne huligani, bătăuşi, nebuni, tâmpiţi. Nici în pulă nu ne doare de voi, aşa cum v-a durut pe voi toţi, cei care aţi stat acasă. Exclud, evident, cei care chiar nu au putut. Se întâmplă...

Nu mai aveţi dreptul să ziceţi nimic! Nimic! Nu existaţi. Îmi e greaţă de voi, toţi cei care aţi preferat să nu ieşiţi, deşi o ardeţi aiurea că sunteţi ”U”-işti. Repet: exclud persoanele care chiar nu au putut să vină. Să ajung chiar eu, un sufletist care nu ştiu decât să iubesc, să scriu pompos şi idilic, să răbufnesc?! Şi totuşi o fac, îmi spun durerea.

Acum, săriţi-mi în gât. Dar cine eşti tu mă să zici asta? Sunt unul dintre cei cărora le pasă, unul dintre cei care simte că vrea să fie la greu lângă ”U”, nu doar la bine cum o faceţi voi. Aveţi obraz? Nu mai călcaţi pe stadion! Vă rog! Nu sunteţi cu nimic mai presus, o zic sincer, decât ceilalţi suporteri de rezultat. Nu vă vrem! Nu avem nevoie de voi. Rămâneţi aşa, acolo, în fotoliu. TV, Nuteline, şi nervi faşi, sau bucurie falsă...

Atât. Acum la greu, vedem caracterele care contează cu adevărat. La bine, să nu cumva să auzim acuze când înjurăm pe stadion, când strigăm ceva ce nu „dă bine”. Nu aveţi dreptul ăsta, pentru că sunteţi nişte falşi.

Noi, câţiva, nu mulţi, şi proşti...

HAIDE ”U”!

Tudor Pogăcean