Ieri, meci de handbal cu Odorheiul. Am mers la sala, ca de obicei, o mana de oameni. Ca nu vom fi multi, stiam.  Aveam speranţa ca toti cei care vor fi in sala au inca mandria de a fi ROMANI.

Am plecat de acolo injositi. De oamenii care trebuiau sa ne apere si de niste suporteri morti de beti. Atât am putut face noi ieri. Sala era goala, oamenii care se uitau la meci parca nu existau. Nu aplaudau, de cantat nici nu mai vorbesc.  Nu aveau oare suflet? Nu erau romani?

Iesind afara, jandarmii s-au legat de noi. Cu toate ca tot meciul am fost injurati intr-o alta limba, necunoscuta multora dintre noi. Si chiar daca noi nu am injurat deloc,  ei ( cei care trebuiau sa ne apere) au considerat ca noi suntem aia rai.

Urat… am ajuns un popor de lasi. O spun cu inima stransa de durere. Nu mai stim sa aparam ce e al nostru. Bunicii nostri se rascolesc in mormant, pentru ceea ce ei si-au dat viata şi acum e la un pas de a fi distrus. Noi, nepotii lor, unde suntem? Ce facem cand trebuie sa ne aparam tara, orasul, echipa? Am un gust amar.

Bunicul meu a stat in lagar şapte ani de zile. Ceea ce mi-a povestit despre acea perioada,  ma face acum sa ma gandesc , oare a meritat? Atunci ei sigur au crezut că merită sacrificiul. Acum noi nu mai meritam nici măcar să le amintim numele, istoria, viaţa.

Lavinia Nap