De Vineri începand sunt tristă. Chiar dacă zâmbesc, sufletul îmi plânge, sufăr.

Sufăr pentru că am văzut cum se bucură acele animale în templul NOSTRU. Sufăr pentru că nu am putut fi lângă Clau la Vaslui, simt că l-am lăsat singur, când avea nevoie de noi. Sufăr că Duminică am văzut centrul oraşului meu natal mai urât ca niciodată. Sufăr pentru băieţii care Luni au primit vestea că un an de zile nu îşi vor mai putea încuraja echipa de pe stadion. Sufăr pentru incertitudinea asta cu privire la viitorul nostru. Sufăr pentru că mititicu de walter (numele e scris cu litera mică intenţionat)  nu are sânge în el să iasă în faţă să ne limpezească cât de cât îndoielile. Ce mult regret că am avut foarte mare încredere în el, mereu o să îmi reproşez asta.

Poate, dacă aş fi trecut prin mai multe alături de “U”, acum aş fi călită şi nu aş suferi aşa tare; cunosc istoria clubului doar din cărţi, parcă a fost blestemată să sufere mereu.

Singurii care o iubim şi o vom iubi MEREU, necondiţionat suntem NOI. TREBUIE să fim alături de scumpa noastră vocală, cu ajutorul NOSTRU va trece şi peste acest mare hop, la fel cum şi mai demult a trecut peste alte greutăţi. E foarte important să fim TARI si UNIṬI în momentele astea. Numai NOI am ţinut în viaţă IDEEA şi tot NOI o vom ţine în continuare, pentru că asta e menirea noastră: “Am jurat sa fim alături / De echipa ce-o iubim/ Niciodată imnul nostru/ Nu va pieri cât trăim…”

P.S. Ce rău a făcut această frumoasă IDEE, încât i se doreşte asa de tare “moartea”? Eu una nu înteleg!!!

Lavinia Nap