Claudiu Niculescu nu şi-a mai pregătit atent mingea, nu a mai făcut cinci-şase paşi înapoi (fără să-şi ia ochii de la ea), nu a mai păstrat pe gazon momentul în care-şi zicea „Hai, acuma!” (sau poate „Doamne-ajută!”), nu s-a mai îndreptat încrezător către minge, nu a mai lovit-o curat, cu şiretul ghetei din piciorul drept, urmărind-o cum se duce în vinclu.

Claudiu Niculescu a ridicat braţele pentru a sărbători golul lui Cojocnean, s-a lovit peste frunte la ratări, şi-a aruncat pumnii în aer după execuţia lui Grozav, şi-a împreunat mîinile zicînd „Hai, acuma!” (sau poate „Doamne-ajută”), cînd Cristea urma să bată 11 metri şi a dat indicaţii cu arătătorul cînd pregătea copiii să intre pe teren.

Deşi îl doare să renunţe la cariera de jucător, antrenorul Claudiu Niculescu crede că nu le poate face pe ambele: „Mă tentează să revin pe teren, dar o s-o fac numai spre finalul sezonului, măcar 5-10 minute”.

Aici el face prima greşeală ca tehnician: nu-şi dă seama că echipa are cu adevărat nevoie de atacantul Niculescu. Euforia Grozav s-a încheiat (sau ar fi trebuit) la cinci minute după supergol, cînd putea să se accidenteze la cît de tare a dat pe lîngă minge sau după alte cîteva minute cînd s-a încurcat în propriile driblinguri şi s-a împiedicat de obiectul muncii. Tony nu e constant, Cristescu nu ştiu să fi venit încă la „U” şi oricum nu e vîrf autentic. Nu contest (deocamdată) valoarea celor trei, da să ne amintim că la fel de încîntaţi am fost de Machado, care acum se întreţine cu fraţii Costea pe banca Stelei. Apropo, unul dintre cei doi a marcat şi el superb din „foarfecă” anul trecut. Şi la ce l-a ajutat?

Revenind, Tony şi Grozav mai au de muncit, mai au de demonstrat. Niculescu nu. Niculescu trebuie să stea în dreptunghiul verde pînă la sfîrşitul sezonului. Pentru obiectivul lui „U”, pentru sufletul său de jucător şi chiar pentru cariera sa de antrenor.

Sub treningul pe care încă nici nu scrie A1 este un tricou prin care transpiră fotbal. Fotbal cu piciorul.

Emil Moldovan