Prima data a venit unul si a feştelit. Aş spune ca a vopsit dar jignesc nişte meseriaşi. A mâzgălit nişte cladiri, un deal, un parc, o facultate, un ziar, o televiziune... Când a început sa se plictisească a trecut la oameni. Pentru început a vopsit nişte castraveţi şi a spus că are echipă de fotbal.

Nu aş vrea sa vă enervez, dar era musai acest "intro", chit ca e vorba de un personaj mizer. Nu despre el e vorba, ci despre cei eşuaţi în badogul lui de vopsele. Pentru că acest Leonardo Dă-n Vicii a continuat cu edilii urbei pe care, din oameni, i-a făcut castraveţii.

Apoi nu a avut ce sa facă, iarna, cu atâtea murături şi a inventat tot felul de borcane, cărora le-a spus trofee. I-a îndesat pe toţi acolo şi din când în când mai haleşte câte unul.

Am uitat. A mai fost in stare să ia un doctor şi sa-l vopsească în porc. Până şi echipă de fete U18 şi-a tras. Asta a făcut el.

Să vedem ce au făcut acriturile din butoiul de partid. Au venit pe "Moina", în 2008, şi au poruncit cum să se joace fotbal după reţeta primită. Au încercat să distrugă orice l-ar fi supărat pe mister Groffity, pardon, Graffiti. Dacă la ceas de privit dansatoare l-au enervat alb-negrul, a poruncit şi politrucii au executat tot. Au vrut să desfiinţeze culorile. Ca să nu-l supere, aleşii şi-au pus fulare la gât, au crezut că sunt campioni, s-au pupat în rât cu pictoru' şi modelu' şi s-au lăsat filmaţi să-i vadă ţara. Şi-au făcut poze cu castraveţii lui jucători, ba l-au mai şi scăpat din baiuri când a furat acuarele. Au enervat o urbe întreagă, pozând nud, sus, jos şi capră de câte ori a trebuit sau avea personajul chef de reproduceri.

Când s-a săturat de pictură,  a făcut din Consiliul Local un mare basorelief. Stătea oraşul şi se minuna... Totul s-a desfăşurat cum trebuia şi se mai desfăşoară. Dar legea e lege şi basorelieful nu e Coloana Infinitului. Şi, din patru în patru ani, sunt alegeri. Au coborât mârşavii cu fulare din basorelieful din deal şi cer votul nepasionaţilor de falsuri pastelate sau fotbalistice. Ăştia, săracii, sunt mai mulţi. Ar vrea ei, demagogii, să fie modele în continuare, să conducă, împreună şi deloc artistic, oraşul, cu cel care i-a mituit. Se umilesc.

Eu, însă, nu îi mai cred. Pe nici unul nu îl mai cred. Şi, de câte ori îi văd, îmi amintesc de culori şi de un singur cuvant: DECONTUL.

Adrian Cinpoeru